Celebrare 400 de ani

PATRU SECOLE DE MUZICĂ ÎN BISERICILE BAPTISTE

PRIVIRE GENERALĂ

de Teofil Ciortuz

Baptiştii au fost cunoscuţi în lume, printre altele, pentru dragostea lor pentru cântare şi pentru entuziasmul cu care şi-au făcut cunoscut crezul lor prin muzică. În timpul scurs între originile lor din secolul XVII şi până în prezent, baptiştii au cântat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti, au compus melodii noi pe texte vechi sau noi, au alcătuit colecţii de cântări comune sau cântări corale şi intrumentale şi au lăsat o amprentă frumoasă în muzica bisericească. Acum, la aniversarea a 400 de ani de la înfiinţarea primei biserici baptiste, afirmăm cu încredere faptul că, în bisericile noastre, cântarea comună continuă să fie un element cheie al închinării baptiste.

Originile cântului în bisericile baptiste sunt înrădăcinate adânc în închinarea baptiştilor din Anglia secolului XVII. Baptiştii de pe toate meridianele pamântului au moştenit o comoară inestimabilă de cântări creştine de la înaintaşii lor englezi sau de limbă engleză, cântări care au fost cântate, traduse şi transmise generaţiilor viitoare.
Cântul în bisericile baptiste, ca formă a închinării credincioşilor, a cunoscut transformări profunde în decursul celor patru veacuri de existenţă baptistă. Au trebuit să treacă mulţi ani şi să aibă loc nenumărate dezbateri şi frământări până cântarea comună să ia forme mai apropiate de cântul pe care îl practicăm noi astăzi în bisericile noastre.
Încă de la începuturile lor, baptiştii au considerat psalmii forma cea mai înaltă de poezie duhovnicească, iar cântarea psalmilor, muzica cea mai plăcută lui Dumnezeu. În primele decenii de existenţă baptistă, cântul în bisericile baptiste a fost acceptat doar ca o închi-nare personală, la nivel individual; după ani de zile s-a trecut şi la cântarea comună. Au fost biserici care au acceptat târziu cântarea comună pentru că, argumentau acestea, apostolul Pavel, în 1 Corinteni 14, susţine ideea că în biserici învăţătura trebuie să se facă pe rând, individual, în vreme ce ceilalţi ascultă. Şi apoi, dacă se accepta cântarea comună, cum se respecta atunci învăţătura apostolică potrivit căreia femeii nu îi este îngăduit să vorbească în adunare?
Ca nişte oameni care îşi argumentau deciziile pe baza Sfintelor Scripturi, baptiştii au căutat argumente biblice pentru cântul în comun în serviciile bisericii. Texte precum Matei 26:30 şi Marcu 14:26 în care se spune că Însuşi Domnul Isus şi ucenicii Săi au cântat, Fapte 16:25 în care Pavel şi Sila au cântat chiar şi în închisoare şi Efeseni 5:19, Coloseni 3:16, Evrei 2:12 şi Iacov 5:13, texte în care credincioşii sunt îndemnaţi să cânte lauda Domnului au fost folosite de conducătorii baptişti pentru promovarea cântării în închinarea bisericii. Mărturisirea de Credinţă Baptistă de la anul 1697 îndeamnă frăţietatea să cânte Domnului, în special psalmi.
Către sfârşitul secolului XVII, cântarea psalmilor a trecut la o nouă fază şi anume la cântarea psalmilor versificaţi. Unul din cei mai influenţi baptişti care a contribuit la acest fapt a fost autorul „Călătoriei Creştinului”, John Bunyan (1628 -1688). El a scris „O Carte pentru Băieţi şi Fete” sau “Rime Simple pentru Copii” compusă din 74 poeme, printre care şi rugăciunea „Tatăl Nostru” în varianta versificată. Bunyan a apreciat mult cântarea comună şi a afirmat că „a cânta lui Dumnezeu este forma cea mai înaltă de închinare pe care o vom avea în ceruri.” Deşi a sprijinit închinarea prin cântari şi psalmi versificaţi, totuşi chiar şi biserica pe care a păstorit-o nu a adoptat această formă de cântare decât dupa moartea lui Bunyan. Cântarea comună a fost adoptată mai întâi la serviciile de Cina Domnului, apoi la serviciile de botez, la Ziua mulţumirii, la alte zile speciale şi, în cele din urmă, la toate întâlnirile bisericilor baptiste. Anul 1691 a adus tipărirea primei cărţi de cântări numită „Melodii Spirituale” compuse de pastorul Benjamin Keach, şi anume cântări cântate în biserica păstorită de acesta în Londra. Dupa această colecţie de cântări au urmat şi altele, din ce în ce mai numeroase.
Baptiştii au folosit cântarea comună pentru a-şi face cunoscut cre-zul lor privitor la botezul adulţilor şi la Cina Domnului. Cântările publicate încă de timpuriu au purtat această marcă a distinctivităţii baptiştilor faţă de ceilalţi creştini care practicau botezul copiilor mici şi Cina Domnului după înţelesul catolic sau anglican. De asemenea, în cântările lor, autorii baptişti tratau teme teologice complexe cum ar fi mântuirea prin credinţă, harul fără plată, necesitatea pocăinţei.
În felul acesta, cântările baptiştilor slujeau şi un scop educativ, întrucât prin cântare, credincioşii puteau reţine ideile biblice care li se transmiteau prin predicare. Cântarea devenea în acest fel un mijloc de memorare a marilor adevăruri spirituale.
Folosind melodii cunoscute, accesibile, primii compozitori ai cântărilor baptiste (în general pastori) au pus în cântare nu numai psalmi, dar şi poeme. Spre exemplu, cântarea noastră nr. 67, din păcate prea puţin cunoscută şi cântată în bisericile noastre, „Lăudat fie Dumnezeu”, este o scurtă prezentare a doctrinei Sfintei Treimi pusă pe o melodie compusă la sfârşitul secolului XVI.
Baptiştii nu s-au limitat la cântările compuse de baptişti. Oriunde au găsit o cântare duhovnicească care exprima adevărul biblic, ei au preluat-o cu entuziasm. Chiar dacă o cântare era compusă de un Isaac Watts (1674-1748), predicator independent sau de un Charles Wesley (1707-1788), poet metodist, baptiştii au preluat cântările frumoase cântate de alţi credincioşi şi le-au inclus în închinarea lor. Pentru ultimii 400 de ani, cântări precum „E drept că Isus a murit” sau „Cântaţi toti de bucurie” au înfrumuseţat serviciile baptiste şi au încălzit inimile baptiştilor din întreaga lume.

Schimbări profunde în muzicabisericilor baptiste din secolele XVIII şi XIX
Primii credincioşi baptişti emigraţi în America au dus cu ei spiritul închinării prin cântare comună. Prima biserică baptistă din America a fost fondată în anul 1639, a doua în 1644, iar în anul 1700 erau deja 24 de biserici baptiste pe coasta de est a Americii, media de credincioşi într-o biserică fiind de 35 de persoane. Cele mai multe biserici din America secolului XVII erau compuse din emigranţi englezi, ceea ce a făcut ca frământările legate de cântarea comună să existe şi între baptiştii din America. Unul din primii pastori care au introdus cântarea comună în bisericile baptiste americane a fost Elias Keach. El obişnuia să încheie serviciul de Cina Domnului cu o cântare compusă special pentru acea ocazie. Alteori, înainte de a predica, cânta un psalm sau o parte dintr-un psalm. Pentru ca era invitat să predice în alte biserici, pasiunea sa pentru cântare a fost cunoscută şi în alte părţi, iar credincioşii au ajuns să vadă folosul cântului în serviciile bisericii. Marile treziri spirituale din America de la mijlocul secolului XVIII au fost însoţite de cântări. Entuziasmul întoarcerilor la Dumnezeu la predicile lui George Whitefield a fost resimţit şi în adoptarea cântărilor lui Isaac Watts şi a altor compozitori de imnuri din Europa. Nu a trecut multă vreme până când baptiştii din America şi-au tipărit propriile lor cărţi de cântări şi au îmbogăţit tezaurul muzical existent cu noi cântări. În vechile biserici baptiste se cânta de obicei acapella, adică fără acompaniament, iar credincioşii cântau ridicaţi în picioare. Datorită lipsei cărţilor de cântări, cântul era condus din amvon de către pastor sau un diacon, frază cu frază, iar adunarea repeta fraza muzicală respectivă până când întreaga cântare era învăţată cu toată biserica. Pentru că baptiştii cred în preoţia tuturor credincioşilor şi nu acceptă vreo ierarhie sau elită bisericească, în bisericile baptiste din secolele trecute nu exi-stau coruri sau muzicieni însărcinaţi să conducă muzica. Absenţa instrumentelor muzicale sau a corurilor era datorată şi părerii că, după cum un credincios trebuie să fie caracterizat de modestie, tot aşa şi cântarea nu trebuie să iasă în evidenţă prin instrumentaţie sau aranjament coral foarte elaborat: cu cât mai simplu, cu atât mai bine. Simplitatea aceasta a dus însă la dezordine. De multe ori conducătorii cântărilor comune nu aveau prea multe cunoştinte muzicale şi nici ei nu ştiau bine cântările. Curând conducerea biserici-lor a văzut nevoia de a învăţa bine cântările şi de a le cânta corect. Pastorii au încurajat formarea unor „şcoli muzicale” care se întruneau o seară sau două pe saptămână, timp de trei luni. În acest timp tinerii participanţi erau instruiţi în teoria muzicală, tehnici de cântat şi erau învăţaţi cântări noi. Ca urmare a acestor şcoli de muzică, bisericile s-au bucurat de lucrarea unor conducători muzicali bine pregătiţi. În decursul vremii, în bisericile baptiste au început să apară coruri şi instrumente muzicale care să ajute cântarea, deşi toate acestea au trebuit să înfrunte multă opoziţie şi discuţii în contradictoriu.

Cum au apărut instrumentele muzicale în bisericile baptiste? Pentru că adesea tonul cântărilor era ori prea sus, ori prea jos, fraţii au decis să folosească diapazoane, adică acele instrumente simple care indică inălţimea notei „la.” Curând dupa aceea, în biserică a fost acceptat şi folosit un instrument numit „bass viol”, un strămoş al violoncelului cu care cântul în comun era ajutat să ţină linia melodică.

De la un instrument s-a trecut la mai multe, la o mică orchestră compusă din vioară, clarinet, flaut şi bass viol, formaţie care era aşezată în balconul bisericii, lângă cor şi trebuia să ajute cântarea comună. În cele din urmă, nu fără multe discuţii, a fost acceptată orga, deşi unii baptişti nu au fost de acord în ruptul capului că biserica baptistă să ajungă să semene în închinare cu bisericile catolice în care se folosea orga cu tuburi. Către anul 1875 marea majoritate a bisericilor baptiste din America aveau o orgă sau un alt instrument care ajuta cântarea comună. După multe lupte, acum închinarea baptiştilor era prin cântare comună, cu cor şi cu instrumente muzicale.

Semne îngrijorătoare în muzica unor biserici baptiste contemporane
Cele descrise mai sus au caracterizat evoluţia muzicii baptiste nu numai în America, dar şi în Europa şi în lume. Oriunde ajunge în lume, călătorul gaseşte biserici baptiste în care cântarea comună şi muzica se desfăşoară după aceleasi norme general acceptate în toate bisericile baptiste. Există desigur variaţii care tin de specificul geografic, cultural sau etnic, dar în principiu, baptiştii se închină prin muzică într-un mod unitar, sau cel putin aşa a fost pâna către sfârşitul secolului XX când au început să apară semnele schimbărilor. Credem că marea parte a bisericilor baptiste pastrează încă specificul muzicii descris mai sus. Există însă şi semne îngrijorătoare.
În ultimele decenii, muzica creştină a suferit schimbări dramatice care sunt resimţite nu numai în America ci şi în alte părti, schimbări care afectează nu doar bisericile baptiste, ci şi alte denominaţiuni creştine. Aceste schimbări importate în mare parte din America se văd clar şi în unele din bisericile baptiste din România si au la origine mai mulţi factori:

Factorul sociologic Ca beneficiară a unor mari descoperiri ştiinţifice, generaţia noastră are mult timp la dispoziţie şi se bucură de mai multă prosperitate decât generaţiile anterioare. Născută din razvrătirile anilor 1960, generaţia actuală şi-a pus amprenta pe muzică în general şi pe muzica bisericească în particular, si a obligat-o pe aceasta din urmă să iasă din matca în care a stat vreme de câteva secole. Spre exemplu, în tot mai multe zone, muzica „creştina” rock este adusă în biserici din dorinţa de a câştiga generaţia rock. Chiar şi în România, genuri de muzica lumească (chiar şi manele!) au pătruns în biserici. Este drept că în general bisericile baptiste au păstrat decenţa şi frumuseţea muzicii bisericeşti din secolele trecute.
Factorul tehnologic.
Spre deosebire de înaintaşii noştri, acum beneficiem de computere, sintetizatoare, orgi şi instrumente electronice, tobe si baterii, amplificare electronică de neimaginat în secolele trecute. Bisericile baptiste şi-au instalat proiectoare şi ecrane pe care se afisează cuvintele cântărilor comune. Odată cu acest avans tehnologic, nu putem trece cu vederea faptul că membri bisericilor noastre nu mai văd necesară cartea de cântări şi uneori nici chiar Biblia! În unele familii baptiste a încetat cântarea pentru ca vorbeşte televizorul. Fără îndoială, Dumnezeu mai are din aceia care „nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat.”
Factorul teologic.
În ultima jumătate de veac, unii baptişti au îmbrătişat idei noi despre închinare care fac ca închinarea în unele biserici să fie mai liturgică, iar în altele mai carismatică. Există biserici baptiste în care cântarea a împrumutat ceva din tiparul muzicii bisericilor ortodoxe sau catolice; în acelaşi timp, există şi biserici baptiste în care modelul carismatic cu „trupe de laudă şi închinare” a schimbat mult muzica bisericească aşa cum au cunoscut-o baptiştii ultimelor secole. Nu este de mirare că biserici care au adoptat închinarea cu, trupe de laudă şi închinare” au desfiinţat corurile şi au înlocuit orchestrele cu „trupe.” Totusi, în ciuda acestor curente noi, multe biserici au rămas fidele cântării comune aşa cum au primit-o de la înaintaşi.
Factorul lumesc.
Din dorinţa de a diversifica închinarea şi a oferii vizitatorilor un program de o factură comparabilă cu ce oferă lumea, unele biserici au început să organizeze spectacole în care apare nu numai muzica, ci şi teatru, pantomima, dans, balet, efecte de scenă, lumini, ba chiar lumânări şi miros de tamâie care să îndemne la „închinare.” Este extrem de dureros să observi că, în ultimii ani, din dorinţa de a nu rănii sentimentele vizitatorilor, editorii unor cărţi de cântări au eliminat acele cântări în care se face referire la sângele Domnului Isus, ba chiar includ cântări care nu se mai mentionează
Numele Mântuitorului, ci vorbesc doar despre fericire, bucurie, îmbraţişarea braţelor Lui, etc. Ce să mai spunem despre acele cântări atât de superficiale încât nu mai transmit nici un mesaj teologic sau despre cântări al căror stil muzical nu are nimic comun cu biserica? Domnul să aibă milă de noi!

În loc de concluzie

În întreaga sa istorie, închinarea în bisericile baptiste a fost centrată în jurul predicării şi cântarii comune si a avut ca scop proslavirea lui Dumnezeu, zidirea credincioşilor şi evanghelizarea celor nemântuiţi. Cântăile pe care baptiştii le-au cântat precum şi cărţile de cântari din care şi-au cântat cântarile au fost modelate de teologia baptistă.
Acum, la 400 de ani de la începuturile baptiste în Europa, trebuie să ne rugăm ca aceste trăsături fundamentale să nu fie abandonate. Ar fi păcat!

Bibliografie:
David W. Music, Paul Akers Richardson, „I will sing the wondrous story”: a history of Baptist Hymnody in North America, 2008, Mercer Universitz Press, Macon, Georgia, USA.